Renașterea morală

Măsuri ca acelea menționate în postările anterioare sunt, în ordine logică, doar pașii pregătitori pentru ceea ce este cel mai important lucru, renașterea noastră morală, fără de care solidaritatea ca națiune, speranța pentru o viață decentă sunt lipsite de substanță. Prin lege, prin management, poți asigura formal progresul unei societăți, dar destinul ei nu există lipsit de moralitate. Vom conta cu adevărat nu numai pentru noi înșine, nu doar în interior, ci și în lumea largă, doar atunci când ne vom regăsi forța spirituală, respectul reciproc și ierarhia corectă a valorilor.

Pentru a face aceasta, este o chestiune de salubritate ca aceia care au adus România în starea prezentă să primească sancțiunea comunității. Nu este vorba de vreo răzbunare sau de vreun exces, ci doar de aplicarea domniei legii, așa cum este ea definită, ca lege egală pentru toți, în sfârșit și conducătorilor, nu doar celor conduși.

Dacă acest lucru se va realiza, înseamnă că deja societatea se însănătoșește, este un semn că ne-am regăsit forța de spera și de a construi împreună pentru fiecare dintre noi o viață mai bună.

Creșterea salariilor și pensiilor

În 2008, salariul mediu era de 400 de euro și pensia medie de 200 de euro. Astăzi ambele au scăzut cu aproximativ 30%, departe de a se dubla sau tripla cum promiteau atunci contracandidații noștri de azi. Este o chestiune de demnitate, este una de economie, de încurajare a cercerii și, din păcate, în tot mai multe cazuri, nivelul pensiilor și salariilor din România este o chestiune de viață și de supraviețuire.

Avem prețuri occidentale și venituri mizerabile; ni se explică această situație prin lipsa de competitivitate a economiei românești. Dar cine este vinovat? Cei care ne-au condus și ne conduc si fiecare dintre noi pentru că nu am emigrat sau nu am murit… încă.

Clasa politică și-a asumat o funcție socială și s-a achitat de ea execrabil; de ce să-i pun covorul roșu unui președinte sau unui prim-ministru? Dar să nu insistăm, indignarea este și așa destul de mare.

Soluții sunt. Ele țin esențialmente de două determinări: aceea a producției, respectiv a distribuției veniturilor. Despre dezvoltarea economică am spus câte ceva mai sus; se mai pot spune multe, de exemplu, faptul că respectarea regulilor este o condiție esențială pentru a avea încredere și a învesti, sau că munca devine cu adevărat productivă doar atunci când asigură cointeresarea celui care o depune. Despre distribuirea veniturilor, vă invit să ne gândim doar la următoarea situație: după afirmații publice ale unor personalități avem cheltuieli pentru serviciile secrete mai multe decât pentru sănătate. Dacă acest lucru este adevărat, el este departe de o distribuție a veniturilor specifică statului de drept și democrației liberale.

Nu îmi fac iluzii și nu vreau să amăgesc pe nimeni, dar o creștere a salariului minim la 850 de RON este realistă și fezabilă și, la fel, o indexare a pensiilor, cel puțin așa cum este prevăzută de legea a cărei aplicare a tot fost amânată.

Sănătate și învățământ

Hristos spune că nu omul este făcut pentru Lege, ci Legea pentru om; după ce comuniștii au luat în derâdere propriul slogan al omului pus în centrul eforturilor de construire a comunismului, am avut parte de guvernanți care se miră că murim tocmai când credeau că ne-au învățat să răbdăm.

Ne-am săturat să tot răbdăm, ca bunurile să se împartă strâmb, iar hoția să ne lipsească de educație și sănătate. Ce s-a întâmplat în ultimii ani a fost de-a dreptul monstruos, iar ce se face în ultimele luni este insuficient. Mai presus de toate, deși există prevederi legale ca învățământului să i se acorde 6% din PIB anual, acestea nu sunt respectate chiar de către politicieni.

Propun ca cel puțin 6% din PIB să fie acordat pentru sănătate și tot atât pentru învățământ chiar prin Constituție și să se adopte o lege care să sancționeze în mod penal autoritățile care nu respectă această prevedere constituțională. Poate că vor rămâne mai puțini bani pentru Bechtel, pentru Chevron, pentru hoții și prietenii de partid, dar cu siguranță românii vor fi mai sănătoși și mai instruiți. Vorba unui personaj celebru, "bani sunt, este chestie de priorități". Mie unul mi-a ajuns de când tot suntem ultimii pe listă.

Să încercăm să fim primii!

Dezvoltare economică

În condițiile prezente ale globalizării, adică ale mondializării concurenței, este tot mai dificil să poți asigura dezvoltarea unei economii naționale fără a ține seamă de constrângerile internaționale. Dar economia, ca furnizor de bunuri și servicii pentru asigurarea unui nivel de viață decent, este o miză fundamentală și dezvoltarea ei trebuie acordată.

În condiții de criză, creșterea economică este încă mai dificil de realizat; totuși câteva lucruri pot fi făcute. În primul rând, în ceea ce privește investițiile; dacă am observat că marile investiții în infrastructura rutieră conduc la risipă și corupție (lăsând deoparte faptul că ele nu mai antrenează ca în anii 1930 pe orizontală același efect de creștere), este ușor de înțeles că acele sume trebuie cheltuite într-un mod eficient și controlabil în numeroase investiții care să-i aibă ca beneficiari pe cât mai mulți dintre cetățeni; de exemplu, într-un program de construcție de locuințe la o scară mult mai mare și cu mult mai puține formalități decât „Prima casă” sau în programe de exploatare profitabilă și, în același timp, sigură ale resurselor naturale încă existente.

În al doilea rând, dezvoltarea economică se poate atinge printr-un consum mult mai judicios al resurselor; nu este vorba numai de eliminarea cheltuielilor care nu aduc valoare adăugată, ci, în primul rând, de cheltuirea resurselor în domenii cu componentă tehnologică avansată; iar, pentru aceasta, ne trebuie politici economice făcute nu pe un an sau patru,  ci pe zece, douăzeci de ani.

În al treilea rând, trebuie regândit cadrul instituțional în care funcționează economia românească, de la numărul până la nivelul taxelor și impozitelor, de la calitatea până la frecvența controlului exercitat de instituțiile statului.

Dreptate pentru toți

De peste douăzeci de ani, aproape în fiecare zi, aflăm despre un scandal în justiție; am ajuns să ne pierdem cu totul încrederea într-o putere fundamentală a statului.

Dacă un procuror întocmește un dosar sau un judecător pronunță o sentință, aceste acte nu sunt legitime pentru că ei au terminat facultatea de drept, ci pentru că, prin contractul social, le-am încredințat responsabilitatea de a decide în conflicte legate de patrimoniu și de demnitate în mod corect, echitabil; astfel încât simțul dreptății al fiecăruia dintre noi să nu fie lezat, iar societatea să nu-și piardă funcționalitatea.

Am așezat ca prim punct al programului meu nevoia de dreptate pentru că am nu doar conștiința multiplelor nemulțumiri individuale, ci și pe aceea a dezordinii sociale tot mai pronunțate produse prin greșita funcționare a justiției.

Și cum nu este suficient să-ți propui ceva, încerc să arăt și cum anume se poate realiza acest lucru. Cel mai important aspect este introducerea proceselor cu jurați tocmai ca expresie a contractului social, a asumării responsabilității de către comunitate pentru verdictul pronunțat. Dar m-am gândit și la alte măsuri care pot contribui la atingerea rezultatului dorit.

Este important ca să se introducă instituția judecătorului de instrucție pentru că altminteri procurorul este și acuzator și cel care conduce ancheta, adică este parte în proces și adună probe, teoretic și în favoarea celui pe care îl acuză.

La limită, dacă există un judecător de instrucție care instrumentează cazul, instituția procuraturii ar putea fi chiar desființată, statul rămânând să-și angajeze avocați pentru pledoariile în instanță.

În altă perspectivă, consider că angajații din justiție și, în general angajații statului trebuie plătiți mai bine, dar, în mod simetric, trebuie să crească sancțiunile pentru cazul în care aceștia comit abateri. Este inacceptabil faptul că un procuror sau un judecător poate intra în jocul politic, iar acest lucru ar trebui sancționat exemplar.

Să facem cunoștință

Am deschis acest blog, aşa cum este evident, cu ocazia alegerilor. Datorită acestui fapt, în climatul prezent din România, sunt puţine şanse ca iniţiativa mea să nu fie considerată una interesată.

În mod evident este astfel; şi nu este vorba doar de interesul comun, aşa cum auziţi că se spune mereu, ci este vorba şi de interesul meu, al copiilor şi soţiei mele. Sper însă că veţi gândi la fel ca mine: atunci când până şi speranţa moare, când eşti tot mai nemulţumit de ceea ce se petrece cu tine şi în jurul tău, trebuie să acţionezi.

În ceea ce mă priveşte, oricât de riscantă pare această opinie, consider că  puterea trebuie să fie a cetăţenilor şi trebuie recucerită de aceştia.

Putem găsi forţa de a mai spera, dacă fiecare dintre noi ne concepem drept cetăţeni, îndreptăţiţi să participe la viaţa politică şi la administrarea puterii. Această renaştere trebuie construită în jurul parlamentului, instituţie în care este reprezentată voinţa suverană a poporului.

În chip abstract, fiecare dintre noi ne-am gândit odată „și dacă…”. Eu am găsit cu dificultate puterea de a depăși îndoiala și de a mă angaja într-o luptă cu nu prea multe șanse, dar cu meritul de a fi așezată sub speranța că putem face lucrurile bine împreună și putem reconstrui solidaritatea necesară pentru orice întreprindere pozitivă viitoare.

Se vede că nu sunt doar un vârstnic arhitect, ci și un tânăr politician, în pofida faptului că m-am aflat într-o vreme în Consiliul Municipal București, din moment ce mai am asemena naivități, speranță, încredere, solidaritate.

La fel ca cei mai mulți dintre noi, am o familie față de care am răspunderi, și tot mai des în ultima vreme m-am simțit ultimul la zid străduindu-mă să-i protejez și să le ofer o viață normală.

Realizez că termeni ca aceia pomeniți aici sunt tot mai goliți de sens; dar nu avem alții, nu avem încotro, la un moment dat trebuie să ne purtăm luându-i în serios. Mă gândesc că studiind la Facultatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și practicând de zeci de ani arhitectura în București, în țară, dar și în Elveția (acolo am fost chiar premiat), fiind un întreprinzător în domeniu, ar fi trebuit să mă raportez la politică, doar ca la un cadru benefic pentru munca din meseria mea.

Din păcate, lucrurile au mers în ultimul timp din rău în mai rău și m-am surprins până și pe mine însumi spunându-mi că așa nu mai merge și trebuie să fac ceva.

Cum este evident că într-o comunitate statală politicul este acela care „face jocurile”, mi-am spus că nu există garant mai bun, decât propria acțiune, ca acestea să fie echitabile. Dar fiecare gândim așa, iar acest gând este ambivalent. El poate însemna că nu mai avem încredere în nimeni, dar și că nu mai vrem să ne lăsăm atomizați, că-i chemăm pe ceilalți să ni se alăture, să acționăm împreună. Pe scurt, am refuzat să candidez din disperare și am hotărât să candidez din speranță, speranța că având fiecare încredere în noi înșine, vom găsi forța de a fi solidari și de a construi cu adevărat împreună.

Candidând, vă supun atenției câteva idei. Ele întrețin o anumită legătură cu cele ale partidului în numele căruia candidez, dar m-am străduit să le concretizez pe acelea în mod propriu, dându-le mai multă substanță, eliminând unele asperități și păstrând pe acelea pentru care mă aflu în această companie. Va fi ușor de observat, în postările mele de mai jos, că unele dintre ele sunt de-a dreptul remarcabile.